Când Novak Djokovic a servit la meci la 6-5 în meciul de ieri împotriva lui Andy Murray, nimeni într-adevăr credeam că meciul se va încheia în curând. Chiar și comentatorul a părut fără convingere, fără speranță, când a bombănit Djokovic, acum are șansa de a pune acest meci în pat cu o voce joasă, aproape de neînțeles. Și destul de sigur, Djokovic a coborât imediat cu 15-40, oferindu-i lui Murray două șanse să egalizeze meciul și să ducă meciul într-un nesimțit. Dar într-o manieră care a devenit aproape semnătura acestei rivalități, schimbarea impulsului s-a dovedit a fi nimic mai mult decât un miraj, iar Djokovic a venit cu două slujbe mari pentru a înăbuși amenințarea și a încheia în mod corespunzător meciul.
Este aceasta - lipsa oricărui tip de structură - ceea ce ar trebui să învățăm să ne așteptăm în fiecare meci al rivalității care amenință să devină rivalitatea definitivă a generației noastre? Dacă ultimele trei meciuri pe care le-au jucat unul împotriva celuilalt este o indicație, atunci haosul fără direcție pare să fie egal pentru parcurs ori de câte ori aceștia se confruntă. Seturi de o oră, nenumărate pauze de serviciu și sprinturi brutale pe tot terenul au devenit norma, mai degrabă decât glorioasa excepție. Mass-media de tenis a încercat din răsputeri să ungă Murray-Djokovic ca o rivalitate de-a lungul timpului, iar Djokovic însuși crede cu siguranță că acest lucru este adevărat. Dar oare o „rivalitate pentru veacuri” ar trebui să conducă cu adevărat audiența la crize de frustrare de rupere a părului la fel de frecvent ca meciurile Djokovic-Murray în ultima vreme?
Pentru a fi corecți cu Djokovic și Murray, niciunul dintre ei nu poate fi cu adevărat blamat pentru starea neplăcută în care se află rivalitatea în care se află în prezent. Vina este nu în nicio inadecvare din partea protagoniștilor, ci în faptul că fiecare dintre ei este de asemenea competent. Sârbii și scoțienii au astfel de jocuri fundamental similare, foarte solide, încât este greu să le separi în orice zonă anume, ceea ce se reflectă puțin prea clar în meciurile lor. Când un jucător joacă un adversar care este aproape o imagine oglindă a lui, nu primești tenis electrizant. În schimb, primești o serie de puncte care sfidează convingerile („acești jucători se satură vreodată să alerge?”), Împrăștiate pe întinderi întinse de tenis cu o singură notă.
Contrastul stilurilor, semnul distinctiv al oricărei mari rivalități din istoria tenisului (cred că McEnroe-Borg, Evert-Navratilova, Sampras-Agassi și Federer-Nadal) nu este doar un termen folosit pentru a romantiza aceste rivalități; este de fapt un element necesar pentru ca o rivalitate să facă saltul la nivelul următor. Când McEnroe și-a afișat volele de vis și jocul tactil, a fost fascinant să-l vezi pe Borg săpându-i în tocuri și refuzând să fie copleșit. Când Federer își folosește mâna dreaptă pentru a prelua controlul asupra punctelor, este captivant să-l urmărești pe Nadal încercând să recâștige controlul, țintindu-l pe revers. Dar, deoarece jocurile lui Djokovic și Murray sunt atât de asemănătoare, punctele tari și punctele slabe ale acestora sunt reduse la o grămadă confuză de omogenitate severă, ocazional mințitoare.
Nici Murray și nici Djokovic nu sunt cunoscuți pentru că dețin un serviciu deosebit de impunător și ambii își zdrobesc în mod regulat randamentele, astfel încât pauzele de serviciu din meciurile lor seamănă adesea cu numerele WTA. Niciunul dintre jucători nu are o afinitate față de tenisul din prima lovitură (cu excepția cazurilor în care Djokovic se confruntă cu puncte de meci) și amândoi și-au făcut cariere din a rula absolut totul, motiv pentru care raportul câștigător-eroare în meciurile lor este de obicei slab. . În meciul de ieri, Djokovic a lovit 23 de câștigători împotriva a 40 de erori, în timp ce Murray a făcut până la 44 de erori, comparativ cu doar 28 de câștigători. Chiar și loviturile și lobii lor de trecere sunt atât de puternici, încât apropierea de plasă pentru fiecare jucător este ca și cum ai invita un vampir la o cină; teama de plasă, la rândul său, elimină orice șansă de a fi introdusă varietate în luptă.
Sunt toți pentru a întoarce înțelepciunea convențională și, în multe feluri, Djokovic și Murray fac exact asta cu jocurile lor. Cu aceste două, nu servirea este lovitura definitivă, ci întoarcerea; nu mișcarea de bază a laserului care termină punctele este factorul care determină diferența, ci lobul disperării care se extinde. Dar atunci când aceste calități chintesențiale ale tenisului modern sunt opuse unul împotriva celuilalt, acesta face ca tenisul să fie nu doar obositor de jucat, ci și obositor de urmărit. Punctele se pierd (și se câștigă) nu prin finețe sau îndrăzneală, ci printr-o combinație de oboseală și simplu ghinion. Și există un motiv pentru care am pus „și am câștigat” între paranteze și nu invers.
Singurul lucru care poate acționa cu adevărat ca o măsură de separare în această rivalitate este forța mentală, iar în acest moment Djokovic înregistrează ceva mai bine decât Murray în această privință. Ieri, Djokovic a jucat punctele mari mult mai bine decât Murray, așa cum a făcut-o în finala de la Shanghai de luna trecută. Bineînțeles, situația a fost inversă în finala US Open și în semifinala Jocurilor Olimpice. În mod clar, „schimbarea impulsului” nu este un concept cu care oricare dintre acești jucători poate face pace. Ceea ce ar fi fost un lucru bun, dacă n-ar fi fost cauza principală a cantității disproporționate de tenis fără înțelepciune, care a fost tratat în ultimele câteva întâlniri dintre aceștia.
Generația de internet a dat acronime afectuoase multor dintre recentele rivalități din tenis: Federer vs Nadal este „Fedal”, Rafa vs Nole este „Rafole”. Ce nume i-ar fi dat lui Andy Murray vs Novak Djokovic? ‘Andak’? „Djorray”? Dacă nu altceva, atunci lipsa unui acronim decent pentru această rivalitate ar trebui să ne convingă că este nu una pentru veacuri.
